Nu am cum să nu percep moartea mamei altfel decât ca pe o ieșire completă din zona de confort. Sunt de acord cu conceptul că ne creăm propria realitate prin alegerile pe care le facem și prin percepțiile pe care le avem față de evenimente și circumstanțe, dar am avut o înțelegere limitată a acestui Adevăr, întrucât am ales să nu iau în considerare Moartea ca realitate iminentă și ca alegere la un nivel mult mai înalt decât e pregătită mintea să priceapă. Moartea este o realitate pe care o percep ca pe o Inițiere și este o Inițiere la nivel Înalt atunci când cea care pleacă din viața asta este Mama.
Îmi propun să permit să fie, să mă cuprindă, să mă transforme toate aceste stări complexe, profunde, dense și transformatoare denumite ”doliu”.
E o Taină și un Har în măiestria de a rămâne în conexiune cu cei plecați, dincolo de prezența fizică aici pe Pământ- acolo, în partea nevăzută a existenței, dincolo de ”Văluri”. E o manifestare de credință. Mă las purtată de Divinitate către descoperirea și activarea acestui Har.
Cred că alchimizarea densității suferinței pentru pierderea mamei este Iubirea ca stare înaltă de conștiință. Citeam undeva că după moarte Sufletele se recunosc prin IUBIRE.
Inițierea prin Doliul acesta mă va învăța și îmi va descoperi profunzimi de Iubire inaccesibile mie până acum. Port în inimă mereu exemplele de Iubire și Încredere în Divin învățate de la mama, observate la ea. A iubit frumosul și a măiestrit lumina prin bucurie, glas voios, înțelepciune și compasiune, prin culori de Rai de flori pe care le-a cultivat și îngrijit, făcând din orice loc părăsit și murdar un colț înflorit.
Mă gândesc la cât de frumos a trăit mama și învăț să accept moartea ca fiind parte din viață. Nu am idee cât îmi va lua tot acest proces, poate că toată viața, dar îl primesc ca pe un ultim dar făcut de mama mea. La capătul acestui proces, după integrarea acestui Dar, voi fi mai aproape de desăvârșire, voi accesa o versiune mai bună a mea, deși, vorba lui Lucian Blaga ” Din când în când câte-o lacrim-apare/ şi fără durere se-ngroaşă pe geană./ Hrănim cu ea/ Nu ştim ce firavă stea”, sau, cum spune Marin Sorescu: ”Și aș dori să te pastrez/ În clipa aceasta de strălucire/ Ca pe-o floare, care se dăruie singură/ Unei picturi cu sfânt”.
