În ultima vreme am pășit mai des afară din “zona de confort” pentru că pur și simplu așa au venit experiențele către mine, prin alegerile pe care le-am făcut. Alegere după alegere… experiență după experiență… sincronicitate după sincronicitate…Una după alta. Sincronicitățile mi-au ghidat alegerile următoare…ele împreună cu simțămintele din adâncul ființei mele (pentru că DA, m-am învățat să le recunosc).
Și m-am observat cu curiozitate și cu atenție… am văzut rolurile pe care mintea mi le servea ca soluții de “ieșire din criză”, am simțit panica mecanismelor mele interioare în fața situațiilor asupra cărora nu aveam cum să am control. De data asta (sau de dățile astea) am ales diferit circumstanțele următoare, am făcut asta cumva prin “abandon” în fața Divinului, a Sursei, a Conștiinței Prezenței Pure, a Lui Dumnezeu (alegeți voi cum vreți să-i spuneți pentru că știu că știți ce vorbesc).
Am ales ghidarea prin Intuiție, comunicarea cu divinitatea prin Intenții, exersarea prezenței în “acum”. Am fost “escortată” de sincronicități, am descifrat mesaje subtile, am fost surprinsă de întâlniri cu oameni frumoși- frumoși (așa cum găsim eroiii buni din basmele luminoase). Am simțit că sunt Aliniată cu esența mea (toți o avem și la toți e luminoasă).
Am avut energie să duc cu ușurință activități epuizante, am accesat resurse de creativitate pe care mereu le admiram la alții dar nu le puteam manifesta, am simțit că viața e frumoasă chiar dacă pare provocatoare pe alocuri. Percepția era că după fiecare “undă de contractare” venea una “de relaxare”, după fiecare abis urcam o culme și apoi am știut cum să mă port ca și cum jocul ăsta este de fapt foarte distractiv așa cum este. Personal apreciez că o realitate statică bazată pe rutină m-ar plictisi.
Am indentificat că într-o zonă de “adânc al ființei” sunt în echilibru. Observatorul- acea parte din mine care privește și care știe că totul este benefic, oricât de diferit ar părea la prima vedere, acel Observator este în echilibru și îmi așează experiențele după cum am cheful de joacă: mai amplu pendulat sau mai lin.
Am mai experimentat ceva care merită să fie povestit: mult mai mai des decât înainte a avut percepția unei forme de colapsare a timpului. Atunci când intram cu toată atenția și cu toată dedicarea în ceea ce aveam de făcut, nu mai aveam treabă cu “timpul”…5 ore după ceas îmi păreau 2 ore sau mai puțin. Mi-am amintit versurile lui Eminescu: …”și căi de mii de ani treceu în tot atâtea clipe..sau “timpul cosmic” despre care vorbea Mircea Eliade în cartea lui “Noaptea de Sânzâiene”. Pot spune că înțeleg despre ce se vorbește. Este extraordinară această experiență.
